Daca Iisus ar fi trait pe teritoriul Daciei, n-ar fi fost crucificat, ci adulat! Ridicat la rang de Zeu in viata, ar fi trait ca-n sanul lui Avraam! Pai va-nchipuiti voi ca vechii daci ar fi omorat pe cineva care stia sa transforme apa in vin?? Murea Iisus de batranete! Si azi, in loc sa ne inchinam la cruce, am pupa butoaie cu vin! In loc de „Christos a inviat!”, ne-am saluta cu „Christos ne-a imbatat!” „Adevarat ne-a imbatat!” am raspunde, si la gat am purta sfantul butoi. Iar Catedrala Mantuirii Neamului s-ar numi Bodega Imbatarii Neamului, si-n loc de clopot ar avea un imens butoi. Plin! Si nimeni n-ar avea nimic impotriva. 
Aminteste-ti ca n-ai fost
N-am mai scris aici de aproape 3 ani. N-am simtit nevoia. Viata mea, in astia 3 ani, a fost atat de plina, de implinita, de fericita, incat n-am mai avut de ce sa mai scriu pe aici. Si nici n-am mai avut timp. M-am luat cu viata reala, aia „off-line” care mi-a ocupat tot timpul si bine a facut! Intre timp s-a schimbat atat de mult platforma WordPress ca nici macar setarile nu i le mai recunosc, va trebui sa sap un pic ca sa-mi dau seama cum functioneaza acum. 🙂
(Uitasem si parola blogului. Mi-a luat ceva timp sa mi-o reamintesc (deh! Varsta!). Si am constatat ca, la trei ani de la abandon, inca mai sunt oameni care mai nimeresc pe aici. Ba mai lasa si mesaje, gen „sugeo, functionaro”, pentru care multumesc frumos! Inseamna ca am deranjat, ceea ce e un lucru bun! 🙂 )
De ce am revenit? Pai n-am revenit! Nici n-am plecat! Am facut doar o pauza, pentru ca n-am avut nimic relevant de spus. Nu-s bloger, nu castig bani din blogul asta, nici n-as putea, pentru ca-s atat de nepriceputa atat in ale scrisului, cat si in ale tainelor blogaritului, ca pana si pisica mea face misto din coada, cand vede cum ma chinui sa scriu ceva. Zat!!
(A murit! A murit Simona. Habar n-aveti cine a fost! A fost un om minunat. O penita ascutita, de aur. Hai! Ca nu va plictisesc cu amanunte!)
Ce e moartea, oameni buni? De ce suntem atat de terifiati de moarte? Inteleg (si ma tem, ba chiar sunt ingrozita! de) frica de dureri ce, deseori, ne deschid anticamera mortii!
Dar de ce ne temem atat de tare de moarte? Ce e moartea, pana la urma? E trecerea in non-existenta, nu? De ce ne-ar fi teama de trecerea in non-existenta noastra, daca n-am fost preocupati de trecerea in existenta noastra, inainte sa fim?
Toate bullshit-urile alea cu „ne vegheaza din rai” ne aud, ne vad, ne mangaie, ne sfatuiesc, din lumea de „dincolo”, sunt si raman rahaturi! E modul nostru de a ne minti frumos. Si stim ca ne mintim pe noi insine, dar nu stiu de ce! Care-i frica? Ce te face sa te minti? Inainte sa fii, n-ai fost! Dupa ce mori, n-ai sa mai fi! E simplu, si nu e nimic terifiant.
Te intorci in inexistenta, fix de-acolo de unde, printr-un complex de imprejurari, a(i) fost sa fii. Pentru ca ai fost norocos. Puteai sa nu!
(Asa… ca PS. Am divortat de omul cu care am stat 18 ani. S-a recasatorit si are o fetita de 2 ani. 🙂 Daca eu nu-mi gaseam fericirea in alta parte, minunea asta de fetita ramanea in inexistenta. Si chiar era pacat!)
Punct. Si de la capat! (sau cum sa nu-ti lasi viata cu … puncte de suspensie)
Cea de a doua mea casnicie, n-a fost rea. As minti daca as spune ca a fost rea!
Prima casnicie a fost nebuna. Doi copii stupizi, de 18 si 19 ani, iubire, cearta, aproape bataie, si un coplil. Un divort la 21 de ani si cu un copil de doi ani in grija. Grija mea (ca iata… de 24 de ani „copilul”, matur acum, nu si-a vazut-cunoscut- genitorul. Dar asta e o poveste veche careia i-am pus virgula, semn de exclamare, semn de intrebare si, de atata amar de ani punct, incat nici nu mai merita mentionata. Pentru ca pana si eu insami am uitat-o. Si nu obisnuiesc sa dezgrop cadavre.)
Cea de a doua casnicie a mea, ca despre asta vreau sa vorbesc… Repet! N-a fost rea! Timp de 17 ani m-am insotit cu un om care mi-a fost prieten. Eram tineri, aveam preocupari comune, hobby-uri comune. Eram tineri, frumosi, aveam o gramada de prieteni comuni, si ei tineri si frumosi. Am trait ani de ras, veselie, ani saraci, in care era mai important sa ne-adunam putinii bani pe care-i castigam, ca sa mergem prin tara, odata pe luna, la intruniri SF, decat sa ne cumparam prin casa nu stiu ce chestie utila. Chestie utila pe care, noi, la acea vreme, il consideram „moft”.
Am avut noi si norocul (pe care atatia altii nu-l au!) sa am eu casa (case). Nu am avut deci, grija chiriei sau, si mai rau, a cumpararii unei case in rate pe 25-30 de ani! Fapt care ne-a dat libertatea de a folosi banii castigati, pentru plimbari, excursii, vizitat tari din Europa, (cu low cost si buget redus, dar am vizitat!), pentru a ne cumpara si up-data computere, laptop, telefoane, apatate de fotografiat.
Copii n-am facut! Eu aveam deja unul. (Si-acum, daca e sa fiu sincera pana la capat… daca nu ramaneam insarcinata in „epoca Ceausescu”, nici pe el nu l-as fi facut… Nu-mi plac copiii! Si puteti sa ma blamati cat vreti voi, pe chestia asta! Nu-mi plac, si basta! Si fi-miu stie asta, si nu ma condamna! Are 26 de ani, si nici el nu-si doreste copii.)
Revenind… Copii n-am facut. La inceputul casniciei, el isi dorea… si parca nu prea. (Recunosc, fara rusine si fara vreun moment ipocrit de culpabilizare, ca… am fost egoista. De fapt egoista am fost toata viata, si n-am de gand acum, la 45 de ani, sa fac pe mironosita, sa incerc sa imi torn cenusa-n cap, cu falsa ipocrizie sa incerc sa ma scuz in fata cuiva, sa-mi caut (si sa-mi gasesc) scuze. Sunt un monument de egoism! Recunosc! M-am pus, intotdeauna, pe MINE in primul plan! In primul rand MIE sa-mi fie bine! Da, MIE!
Pentru ca, daca MIE imi este bine, tuturor celor din jurul meu le va fi bine! Pentru ca, mie fiindu-mi bine, ma voi ocupa cu toata atentia, dragostea si puterea mea fizica si psihica, de asta! Ca si lor sa le fie bine, ca si mie!)
Deci copii nu i-am facut. Dealtfel… una dintre primele discutii de dupa ce m-a cerut de nevasta (si locuiam impreuna de 3 ani) a fost asta: „Nu (mai) vreau copii. Daca iti doresti copii, nu-s „aceea” eu!” Si raspunsul a fost: „OK!” Si n-am avut, si nici nu s-a mai pus vreodata aceasta problema pe tapet.
Si-am petrecut impreuna 17 ani buni. Chiar frumosi. Chiar veseli. Putine certuri, si alea pe fleacuri casnice. Cu multi prieteni in jur (poate prea multi, si poate prea des in jur.) Poate ca prezenta aproape nelipsita din jurul nostru, a prietenilor, ne-a facut sa nu ne dam seama ca noi, noi doi… ne-am instrainat unul de celalalt.
Ani si ani de zile, la noi in casa erau prietenii. De vineri si pana duminica, casa noastra era deschisa. Vreo 15 ani revelioane, zile de nastere sau de nume, paste, craciun, implinirea a nu stiu cate kile in plus sau in minus… erau sarbatorite la noi acasa. Numai ca… timpul a trecut… Rand pe rand… prietenii s-au insurat (sau au divortat), au facut copii, s-au imbolnavit, sau au plecat din tara… Si-au gasit alte prioritati, alte preocupari…
Si noi ne-am cam regasit cam singuri si… cam straini in aceeasi casa. Si am constatat ca… (E punctul MEU de vedere!) ne cam plictisim.
In fapt, aveam camere separate de vreo 10 ani (din cauza unui disconfort sonor, prea multi decibeli de la sforait, nu din alte cauze!). Si avea fiecare computerul lui, descoperisem ca putem comunica pe mess ceea ce nu puteam sa ne strigam din camera in camera, si el a descoperit filmele si serialele (le descoperise de mult, dar in ultima perioada devenise fan dedicat), iar eu am descoperit FB-ul. Eu i-am facut cont pe FB si, intr-un final, l-a prins si pe el. El a incercat sa ma prinda cu filmele si serialele lui, la unele m-a prins, la cele mai multe, nu.
Si uite-asa… (bine… au mai fost si alte chestii de ordin familial, care nu merita pomenite, pentru ca n-au relevanta aici) am devenit doi… buni colegi de apartament.
Pe urma… Eu am cunoscut un OM. Intai pe FB, apoi in viata reala. Si, la naiba! Ne-am gasit atatea lucruri comune! Atatea idei comune! Atatea lucruri de impartasit! De comunicat! De dezbatut! De contrat! De disecat! De comunicat! Luni de zile de stat de vorba, 10 ore pe zi…
In fine. Ce sa mai lungesc povestea? In august 2012 am hotarat, de comun acord cu el, Omul de pe FB, sa ramanem impreuna. La 43 de ani, am hotarat ca nu ma mai simteam confortabil in casnicia care nu mai era decat o fosta poveste frumoasa, trecuta acum.
Acum o luna am divortat amiabil de cel cu care am petrecut 17 ani buni. In toti acesti 17 ani nu ne-am injurat, nu ne-am batut, nu ne-am jignit. Divortul a fost o chestie formala, am plecat de-acolo la fel de prieteni cum am fost in toti cei 17 ani petrecuti, frumos, impreuna.
Ce-ar mai fi de spus? Putine, dar de bine! Fostul meu sot s-a logodit cu o femeie care, dupa cat imi dau eu seama de pe FB, pare o tipa foarte ok! Si, cu toata sinceritatea, le urez sa aiba viata frumoasa impreuna!
Eu? Pai peste trei zile plec la Timisoara, definitiv. Incep o viata noua, alaturi de omul care mi-a schimbat viata! Care m-a facut sa-mi schimb viata! Caruia EU INSAMI i-am schimbat viata! Incep o viata noua! Ca si el. Ca si celalalt. Ca si cealalta. Ca si…
Paste(ti) Fericit(i)
Asa se spune… Nu?
Religia e… Danga-langa… Suna-n asfintit talanga!
Indrazniti sa umblati creanga??? DANGA-LANGA!!! Recititi Biblia!!! Va veti schimba sentimentele! 😀
Despre Prostul Pastelui
Da.
Beeheeeee
Rezumatul „stirilor” de pe toate posturile de televiziune romanesti, azi, 13 aprilie: Beeeeheeeee!
Vaccinaţi dracului copiii!!!
Mai tare ca prefăcuţii mă enervează oamenii care se pricep la orice. Nu contează că e vorba de politică, de fotbal, de mecanică auto, de internet, de medicină, de agricultură. Nu! Ei se pricep. Şi emit nişte inepţii monstruoase. Mai periculos este faptul că de multe ori se găsesc prostani mai mari ca ei, care să-i asculte. Şi chiar să pună în practică teoriile lor de căcat. Şi mai periculoasă devine situaţia atunci când un aşa zis expert în unul din domeniile menţionate emite aceleaşi elucubraţii. Atunci să vezi apă la moară. Atunci să vezi cum li se umflă tuturor deşteptăciunea în capul ăla sec. Să vezi cu ce aroganţă îţi aruncă argumente de genul „am citit pe net” sau „a spus nu ştiu ce moş sau babă senilă la televizor”. Şi se aşteaptă ca tu să te raliezi la părerea lor. Şi atunci când nu o faci te cataloghează…
Vezi articolul original 1.663 de cuvinte mai mult
Plecaţi naibii din ţară!
Sunt meserii extrem de grele pe lumea asta. Sunt meserii care necesită pregătire continuă, necesită sacrificiu, necesită mult altruism. Sunt meserii care îţi cer să-ţi depăşeşti limitele fizice şi mentale. Sunt meserii care îţi impun să li te dăruieşti total. Trup şi suflet. Sunt meserii pe care nu le poate practica oricine. Medicina e una dintre ele.
A fi medic nu e la îndemâna oricui. Spun asta pentru toţi cei care se grăbesc să judece personalul medical, se grăbesc să afirme că medicii sunt slab pregătiţi, se grăbesc să expună anumite teorii sau studii citite pe net, în baza cărora iau anumite decizii referitoare la acceptarea sau nu a unui act medical. Sunt curios dacă şi în domeniul aeronauticii se găsesc asemenea persoane, care învaţă să piloteze avioane de pe net. Nu am prieteni piloţi sau constructori de avioane, dar voi încerca să studiez fenomenul.
Sunt multe persoane care ar…
Vezi articolul original 1.288 de cuvinte mai mult
Povesti de vieti, din viata traita (fragmente de scrisoare)
Ti-am zis ca la noi in familie religia se rezuma la nunti si inmormantari, si botezuri. In rest… se incuia poarta casei cand venea popa!
Ce-i mai dracuia bunica-mea!!!
Bunica-mea facea pomeni. Fastuoase! Ca sa vada vecinii (carora le impartea) ca are cu ce! Ca e „bogata”. La ortodocsi, traditia e sa te duci dimineata la biserica, cu coliva si sa stai pana dupa slujba de pomenire, sa dai bani la popa sa-ti sfinteasca coliva. Sau sa chemi popa acasa, sa sfinteasca vasele cu mancarea de impartit. Bunica-mea facea vasele si impartea, fara sa mearga la biserica sau sa vina popa acasa! Ca „da-l la dracu’ de popa! Lasa, ca pomana asta s-o duce la morti si fara sa-l platesc pe-ala, sa improaste bale peste farfurii! Si oricum VECINII n-or sa stie ca pomana nu e stropita de popa! Nu li s-o pune mancarea-n gat!”
De fapt… pe bunica n-o durea nici in cur de religie. Trebuiau vecinii SA STIE ca ea e bogata si ca are de unde da de pomana! (Pe de alta parte, isi lua injuraturi de la bunicul!!! Ca el manca supa din oasele de pui, de la friptura care fusese impartita la vecini! Carne nu apuca… Macar se bucura de coliva (preferata lui! Macar bunica avea prevederea de a-i pastra niste coliva, ca altfel avea in casa scandal monstru!).
Asa ca tataie manca supa si coliva… Vecinii mancau friptura, pilaf, icre, branza, masline, salam, chec, cozonac, coliva, vin…
Facea mamaie niste… platouri! Nu farfurii erau alea cu pomana, ci platouri!!
Exact! Trebuia sa-si pastreze un statut social! Fusese fata de burghezi, nevasta de burghez! Comunistii le-au luat totul! Numai mandria bunica-mii nu! Bunicul s-a angajat functionar dupa ce i s-a confiscat via, ateliereul de croitorie, hotelul, pamanturile, casa, ferma. Bunica-mea a ramas tot cu coada sus, si „casnica”.
Manca si ea… zgarciurile de la oasele de pui, din fripturile pe care le dadea de pomana…
Eh… Orgoliul unei femei nascuta cu avere, casatorita cu avere, si… scapatata. Niciodata nu s-a impacat cu conditia sociala la care comunismul o fortase sa ajunga…
Pai… Bunica de care-ti zic si bunicul de care-ti zic… au fost parintii adoptivi ai mamei mele.
Bunicul a fost un tata pentru mama si un bunic pentru mine. Bunica… a fost o „mastera” si pentru mama, si pentru mine. Oricum! Cu mine s-a purtat muuult mai bine si mai frumos decat cu mama.
N-au putut avea copii. Bunica-mea era cam… rahitica. A fost o femeie frumoasa, slaba, dar cam fara tzate, fara forme feminine. N-a putut avea copii. Bunicul iubea copiii la maximum. Bunica nu. In anii 1942-43, erau bogati. Aveau hectare de vie la tara, conac, microferma. La oras, unde stateau 6 luni pe an, aveau un mic hotel si un atelier de croitorie pentru barbati. Bunicul le administra. Bunica avea o croitoreasa care-i facea rochiile. Croitoreasa avea o fata de 1 an. Blonda, cu carlionti in cap. Croitoreasa venea sa probeze pe bunica rochiile pe care i le facea. In timpul asta, bunicul se juca cu fetita blonda, si o purta in carca sau o tinea pe genunchi. Croitoreasa venea cu copilul, pentru ca sotul ei, svab (neamt) era in puscariile comuniste.
De unde, daca a iesit vreodata, nu se stie unde a ajuns. El era pietrar, a sculptat balconul catedralei din Ploiesti. Nu stie nimeni daca a iesit vreodata din puscarie, si pe unde i-or zace oasele.
Ei… Si copila asta, era rahitica. Avea o burta enorma, ca era hranita cam numai cu mamaliga… Si bunicul se lipise de copilul asta si copilul de el. Si a intrebat-o pe croitoreasa daca e de acord sa-l dea spre adoptie. Si croitoreasa a fost de acord! Bunica-mea, nu prea. Dar bunicul a zis bunicii: „Pai daca nu esti in stare sa-mi faci un copil, atunci adoptam fata asta!” Si asa a fost. Desi… bunica-mea… n-a prea vazut-o cu ochi buni pe mama niciodata…
Eiii… Si e de povestit o gramada!!! Cum n-a iubit-o pe mama, dar a iubit fata unui frate, pe care a crescut-o de la un an, si cat pe ce sa-i dea totul, si mama sa nu ramana cu nimic… Nu poveste! Un roman foileton!!
Fratele bunica-mii era un alcoolic. Vanduse cam tot ce putuse din casa mamei lui (strabunicutza mea, o dulceatza de femeie, e si aici de povestit!) si lasase gravida o… „femeie” (usoara), cu care a fost nevoit sa se insoare. Aia, cand s-a vazut maritata, a vrut sa faca avort. Bunica-mea a rugat-o cu cerul si pamantul sa nu avorteze, ca ii creste ea copilul. (La vremea aia mama avea 19 ani.) Si asa a facut.
Numai ca pe „minunata” Ristina” n-a adoptat-o, pentru ca bunicul s-a opus!
A crescut-o dar n-a adoptat-o. Cu toate astea, minunata Ristina, dupa ce a dat-o pe mama in judecata acum 13 ani, a tarat-o pe mama prin toate procesele si instantele, profitand de legi strambe si… ma rog! de contexte pe care ti le voi povesti candva, a vaduvit-o pe mama de jumatate din casa parinteasca, ce i se cuvenea mamei pe drept, prin dreptul adoptiei legale!
…
Pai bunica-mea vroia un copil din sangele ei, mai!! Din „minunata” familie Prazu, neam de neam din Ploiesti!! Mama era fata unei croitorese si a unui neamtz pietrar, de cea mai joasa spetza! Saraci lipitzi! Ordinari!
Ei… si era mai bun copilul unui betziv si al unei prostituate… dar era de-un sange cu ea, bunica Prazu!
I-a dat Ristinei to! Ristina a crescut cu mine, cu noi in casa aia pe care ti-am aratat-o. Care era impartita in doua. Eu cu mama si tata, doua camere (una functionand si ca bucatarie, si o baie. In cealalta parte de casa (erau intrari diferite si corpurile de cladire despartite) erau 4 camere, doua bucatarii si doua bai. Acolo traiau bunica, bunicul si Ristina. Mama, eu, n-aveam acces acolo, sau chei. Nu intram decat daca era cineva acasa.
Ristina a avut tot! In afara de adoptie. Poveste lunga… Cert este ca… Dupa ce bunicul a murit, (Ristina era deja maritata cu un nomenclaturist din Balati, super bogat, ca numai dupa bani a fost ahtiata, mereu!), dupa ce bunica i-a dat tot din casa, bani, bijuterii, mobile, mama se imbolnaveste si intru cu ea in spital si o operez. Bunica avea deja dementa senila si nu puteai sa o lasi nesupravegheata! Ristina avea casa in Balati, cabinet personal de cevaologie ea, si cabimet de medicina de familie el, sotzul, si soacra sluga. Si merg si i-o las pe bunica in grija, merg disperata cu masina, 3 ore pana la Balati, 3 ore intors, mama la reanimare, fusese suspectata de cancer si operata de urgenta.
O rog pe Ristina sa aiba grija de aia care-a crescut-o, o luna de zile, cat o iau pe mama dupa operatie la mine, sa se puna mama pe picioare.
Inchid casa aia (o stii), o cheie o aveam eu, una i-am lasat-o bunica-mii in portofel, langa acte si bagajele cu care am lasat-o la Balati.
Dupa o saptamana, ma suna un var de-al meu, care statea vizavi de casa aia. Si-mi spune ca a venit Ristina si a lasat-o pe bunica (dementza senila, da??) in casa, i-a lasat mancare pentru doua zile, si a trecut pe la var sa-i zica sa-si mai arunce el un ochi, sa vada ce face aia batrana, si sa „ma ajute, pe mine si pe mama” cu supravegherea, pana se pune mama pe picioare, si se intoarce acasa sa aiba grija de batrana! Ca ea n-o poate tine! Ca are copii de crescut (aveau vreo 12-14 ani atunci copiii, fi-miu 13. Si la ea acasa n-are cine sa se ocupe de femeia care o crescu-se.
Nici macar asta n-ar fi fost o problema… Ca ne-am descurcat. Dormeam acolo o noapte eu, o noapte fi-miu, era si varul care trecea pe acolo, si femeia cu care era varu-meu pe atunci. Am mai platit si o femeie de statea ziua cu ea… ne-am descurcat.
Dar… trebuia sa vindem casoiul! Se darama pe noi. Fusese expropriata pe vremea lui Ceasca, cu foarte putin inainte de revolutie, si acele exproprieri au fost atacate in instanta. Dupa revolutie, in nebunia aia si vidul ala legislativ, bunica-mea apucase sa-i dea pe acte jumate de casa Ristinei, in conditiile in care bunica-miu era bolnav de Altzheimer, un medic contestase capacitatea de discernamant al lui bunicu’, alt medic semnase ca e perfect lucid… Eh… In fine! Actul de donatie n-a mai fost valabil, pentru ca, atunci cand mama a vrut sa vanda cacatul de rest de ce mai ramasese pe numele ei din casa, s-a constatat ca toate actele facute de bunica si bunicul nu mai sunt valabile, pentru ca, dpdv legal casa figura ca expropriata de comunisti. Si da-i procese cu statul! 8 ani!
Mama, ca unic mostenitor, castiga dreptul de proprietate pentru toata casa, toate celelalte acte incheiate dupa expropriere devenind nule de fapt si de drept. Si mama face intelegerea cu un cumparator, sa vanda casa in trei rate. Si (evident ca proasta de mama) sa ii dea Ristinei o treime din castig, ca, nah! A crescut-o bunica-mea!
Numai ca Ristina o da in judecata pe mama, si pretinde jumatate din casa, cu avocati grasi, platiti gras, ca, na! Ea medic, cabinet particular, barba-su mostenitor de nomenclaturisti, bani cacalau, au 2 case de vacanta si vreo cateva apartamente in Balati…
Na… si procesul s-a taraganat, a fost chemata mama si la procuratura, pentru o asa zisa marturie mincinoasa… Ala care cumpara casa si daduse deja avans, a micsorat pretzul… a mai durat tot cacatul asta vreo 3 ani… Din toata casa aia cu 8 camere (P+mansarda)… ne-am ales cu fix 600 de milioane, eu si mama (480 a costat acasa3), si Ristina cu 500 de milioane, i-ac-asa, pe degeaba!
A! Si… inmormantarea bunica-mii! Tot cu banii mei am facut-o!Cu prieteni care m-au ajutat cu BCA-uri sa repar cripta, s-o bag acolo, pomana n-a avut, isi daduse singura de pomana, zeci de ani, ce nevoie mai avea?? Am negociat cu un popa si i-am dat si aluia putin, n-a avut pretentii! Si a venit la inmormantare si Ristina! Nici cu curul nu m-am uitat la ea, nici eu, nici mama. De ce o fi venit? La baba aia pe care-o aruncase ca pe-o carpa? Sau ca sa ne priveasca pe noi cu satisfactie? Evident ca n-a dat niciun ban.
Poveste de viata, ce sa zic? De cele mai multe ori, praful se alege de tot!
Noi sa fim sanatosi! Si le-om duce pe toate!
Functionara's Blog 