Daca Iisus ar fi fost dac

Daca Iisus ar fi trait pe teritoriul Daciei, n-ar fi fost crucificat, ci adulat! Ridicat la rang de Zeu in viata, ar fi trait ca-n sanul lui Avraam! Pai va-nchipuiti voi ca vechii daci ar fi omorat pe cineva care stia sa transforme apa in vin?? Murea Iisus de batranete! Si azi, in loc sa ne inchinam la cruce, am pupa butoaie cu vin! In loc de „Christos a inviat!”, ne-am saluta cu „Christos ne-a imbatat!” „Adevarat ne-a imbatat!” am raspunde, si la gat am purta sfantul butoi. Iar Catedrala Mantuirii Neamului s-ar numi Bodega Imbatarii Neamului, si-n loc de clopot ar avea un imens butoi. Plin! Si nimeni n-ar avea nimic impotriva.

Anunțuri

Aminteste-ti ca n-ai fost

N-am mai scris aici de aproape 3 ani. N-am simtit nevoia. Viata mea, in astia 3 ani, a fost atat de plina, de implinita, de fericita, incat n-am mai avut de ce sa mai scriu pe aici. Si nici n-am mai avut timp. M-am luat cu viata reala, aia „off-line” care mi-a ocupat tot timpul si bine a facut! Intre timp s-a schimbat atat de mult platforma WordPress ca nici macar setarile nu i le mai recunosc, va trebui sa sap un pic ca sa-mi dau seama cum functioneaza acum. 🙂

(Uitasem si parola blogului. Mi-a luat ceva timp sa mi-o reamintesc (deh! Varsta!). Si am constatat ca, la trei ani de la abandon, inca mai sunt oameni care mai  nimeresc pe aici. Ba mai lasa si mesaje, gen „sugeo, functionaro”, pentru care multumesc frumos! Inseamna ca am deranjat, ceea ce e un lucru bun! 🙂 )

De ce am revenit? Pai n-am revenit! Nici n-am plecat! Am facut doar o pauza, pentru ca n-am avut nimic relevant de spus. Nu-s bloger, nu castig bani din blogul asta, nici n-as putea, pentru ca-s atat de nepriceputa atat in ale scrisului, cat si in ale tainelor blogaritului, ca pana si pisica mea face misto din coada, cand vede cum ma chinui sa scriu ceva. Zat!!

(A murit! A murit Simona. Habar n-aveti cine a fost! A fost un om minunat. O penita ascutita, de aur. Hai! Ca nu va plictisesc cu amanunte!)

Ce e moartea, oameni buni? De ce suntem atat de terifiati de moarte? Inteleg (si ma tem, ba chiar sunt ingrozita! de) frica de dureri ce, deseori, ne deschid anticamera mortii!

Dar de ce ne temem atat de tare de moarte? Ce e moartea, pana la urma? E trecerea in non-existenta, nu? De ce ne-ar fi teama de trecerea in non-existenta noastra, daca n-am fost preocupati de trecerea in existenta noastra, inainte sa fim?

Toate bullshit-urile alea cu „ne vegheaza din rai” ne aud, ne vad, ne mangaie, ne sfatuiesc, din lumea de „dincolo”, sunt si raman rahaturi! E modul nostru de a ne minti frumos. Si stim ca ne mintim pe noi insine, dar nu stiu de ce! Care-i frica? Ce te face sa te minti? Inainte sa fii, n-ai fost! Dupa ce mori, n-ai sa mai fi! E simplu, si nu e nimic terifiant.

Te intorci in inexistenta, fix de-acolo de unde, printr-un complex de imprejurari, a(i) fost sa fii. Pentru ca ai fost norocos. Puteai sa nu!

(Asa… ca PS. Am divortat de omul cu care am stat 18 ani. S-a recasatorit si are o fetita de 2 ani. 🙂 Daca eu nu-mi gaseam fericirea in alta parte, minunea asta de fetita ramanea in inexistenta. Si chiar era pacat!)

Punct. Si de la capat! (sau cum sa nu-ti lasi viata cu … puncte de suspensie)

Cea de a doua mea casnicie, n-a fost rea. As minti daca as spune ca a fost rea!
Prima casnicie a fost nebuna. Doi copii stupizi, de 18 si 19 ani, iubire, cearta, aproape bataie, si un coplil. Un divort la 21 de ani si cu un copil de doi ani in grija. Grija mea (ca iata… de 24 de ani „copilul”, matur acum, nu si-a vazut-cunoscut- genitorul. Dar asta e o poveste veche careia i-am pus virgula, semn de exclamare, semn de intrebare si, de atata amar de ani punct, incat nici nu mai merita mentionata. Pentru ca pana si eu insami am uitat-o. Si nu obisnuiesc sa dezgrop cadavre.)
Cea de a doua casnicie a mea, ca despre asta vreau sa vorbesc… Repet! N-a fost rea! Timp de 17 ani m-am insotit cu un om care mi-a fost prieten. Eram tineri, aveam preocupari comune, hobby-uri comune. Eram tineri, frumosi, aveam o gramada de prieteni comuni, si ei tineri si frumosi. Am trait ani de ras, veselie, ani saraci, in care era mai important sa ne-adunam putinii bani pe care-i castigam, ca sa mergem prin tara, odata pe luna, la intruniri SF, decat sa ne cumparam prin casa nu stiu ce chestie utila. Chestie utila pe care, noi, la acea vreme, il consideram „moft”.
Am avut noi si norocul (pe care atatia altii nu-l au!) sa am eu casa (case). Nu am avut deci, grija chiriei sau, si mai rau, a cumpararii unei case in rate pe 25-30 de ani! Fapt care ne-a dat libertatea de a folosi banii castigati, pentru plimbari, excursii, vizitat tari din Europa, (cu low cost si buget redus, dar am vizitat!), pentru a ne cumpara si up-data computere, laptop, telefoane, apatate de fotografiat.
Copii n-am facut! Eu aveam deja unul. (Si-acum, daca e sa fiu sincera pana la capat… daca nu ramaneam insarcinata in „epoca Ceausescu”, nici pe el nu l-as fi facut… Nu-mi plac copiii! Si puteti sa ma blamati cat vreti voi, pe chestia asta! Nu-mi plac, si basta! Si fi-miu stie asta, si nu ma condamna! Are 26 de ani, si nici el nu-si doreste copii.)
Revenind… Copii n-am facut. La inceputul casniciei, el isi dorea… si parca nu prea. (Recunosc, fara rusine si fara vreun moment ipocrit de culpabilizare, ca… am fost egoista. De fapt egoista am fost toata viata, si n-am de gand acum, la 45 de ani, sa fac pe mironosita, sa incerc sa imi torn cenusa-n cap, cu falsa ipocrizie sa incerc sa ma scuz in fata cuiva, sa-mi caut (si sa-mi gasesc) scuze. Sunt un monument de egoism! Recunosc! M-am pus, intotdeauna, pe MINE in primul plan! In primul rand MIE sa-mi fie bine! Da, MIE!
Pentru ca, daca MIE imi este bine, tuturor celor din jurul meu le va fi bine! Pentru ca, mie fiindu-mi bine, ma voi ocupa cu toata atentia, dragostea si puterea mea fizica si psihica, de asta! Ca si lor sa le fie bine, ca si mie!)
Deci copii nu i-am facut. Dealtfel… una dintre primele discutii de dupa ce m-a cerut de nevasta (si locuiam impreuna de 3 ani) a fost asta: „Nu (mai) vreau copii. Daca iti doresti copii, nu-s „aceea” eu!” Si raspunsul a fost: „OK!” Si n-am avut, si nici nu s-a mai pus vreodata aceasta problema pe tapet.
Si-am petrecut impreuna 17 ani buni. Chiar frumosi. Chiar veseli. Putine certuri, si alea pe fleacuri casnice. Cu multi prieteni in jur (poate prea multi, si poate prea des in jur.) Poate ca prezenta aproape nelipsita din jurul nostru, a prietenilor, ne-a facut sa nu ne dam seama ca noi, noi doi… ne-am instrainat unul de celalalt.
Ani si ani de zile, la noi in casa erau prietenii. De vineri si pana duminica, casa noastra era deschisa. Vreo 15 ani revelioane, zile de nastere sau de nume, paste, craciun, implinirea a nu stiu cate kile in plus sau in minus… erau sarbatorite la noi acasa. Numai ca… timpul a trecut… Rand pe rand… prietenii s-au insurat (sau au divortat), au facut copii, s-au imbolnavit, sau au plecat din tara… Si-au gasit alte prioritati, alte preocupari…
Si noi ne-am cam regasit cam singuri si… cam straini in aceeasi casa. Si am constatat ca… (E punctul MEU de vedere!) ne cam plictisim.
In fapt, aveam camere separate de vreo 10 ani (din cauza unui disconfort sonor, prea multi decibeli de la sforait, nu din alte cauze!). Si avea fiecare computerul lui, descoperisem ca putem comunica pe mess ceea ce nu puteam sa ne strigam din camera in camera, si el a descoperit filmele si serialele (le descoperise de mult, dar in ultima perioada devenise fan dedicat), iar eu am descoperit FB-ul. Eu i-am facut cont pe FB si, intr-un final, l-a prins si pe el. El a incercat sa ma prinda cu filmele si serialele lui, la unele m-a prins, la cele mai multe, nu.
Si uite-asa… (bine… au mai fost si alte chestii de ordin familial, care nu merita pomenite, pentru ca n-au relevanta aici) am devenit doi… buni colegi de apartament.
Pe urma… Eu am cunoscut un OM. Intai pe FB, apoi in viata reala. Si, la naiba! Ne-am gasit atatea lucruri comune! Atatea idei comune! Atatea lucruri de impartasit! De comunicat! De dezbatut! De contrat! De disecat! De comunicat! Luni de zile de stat de vorba, 10 ore pe zi…
In fine. Ce sa mai lungesc povestea? In august 2012 am hotarat, de comun acord cu el, Omul de pe FB, sa ramanem impreuna. La 43 de ani, am hotarat ca nu ma mai simteam confortabil in casnicia care nu mai era decat o fosta poveste frumoasa, trecuta acum.
Acum o luna am divortat amiabil de cel cu care am petrecut 17 ani buni. In toti acesti 17 ani nu ne-am injurat, nu ne-am batut, nu ne-am jignit. Divortul a fost o chestie formala, am plecat de-acolo la fel de prieteni cum am fost in toti cei 17 ani petrecuti, frumos, impreuna.

Ce-ar mai fi de spus? Putine, dar de bine! Fostul meu sot s-a logodit cu o femeie care, dupa cat imi dau eu seama de pe FB, pare o tipa foarte ok! Si, cu toata sinceritatea, le urez sa aiba viata frumoasa impreuna!
Eu? Pai peste trei zile plec la Timisoara, definitiv. Incep o viata noua, alaturi de omul care mi-a schimbat viata! Care m-a facut sa-mi schimb viata! Caruia EU INSAMI i-am schimbat viata! Incep o viata noua! Ca si el. Ca si celalalt. Ca si cealalta. Ca si…

Beeheeeee

Rezumatul „stirilor” de pe toate posturile de televiziune romanesti, azi, 13 aprilie: Beeeeheeeee!