Punct. Si de la capat! (sau cum sa nu-ti lasi viata cu … puncte de suspensie)

Cea de a doua mea casnicie, n-a fost rea. As minti daca as spune ca a fost rea!
Prima casnicie a fost nebuna. Doi copii stupizi, de 18 si 19 ani, iubire, cearta, aproape bataie, si un coplil. Un divort la 21 de ani si cu un copil de doi ani in grija. Grija mea (ca iata… de 24 de ani „copilul”, matur acum, nu si-a vazut-cunoscut- genitorul. Dar asta e o poveste veche careia i-am pus virgula, semn de exclamare, semn de intrebare si, de atata amar de ani punct, incat nici nu mai merita mentionata. Pentru ca pana si eu insami am uitat-o. Si nu obisnuiesc sa dezgrop cadavre.)
Cea de a doua casnicie a mea, ca despre asta vreau sa vorbesc… Repet! N-a fost rea! Timp de 17 ani m-am insotit cu un om care mi-a fost prieten. Eram tineri, aveam preocupari comune, hobby-uri comune. Eram tineri, frumosi, aveam o gramada de prieteni comuni, si ei tineri si frumosi. Am trait ani de ras, veselie, ani saraci, in care era mai important sa ne-adunam putinii bani pe care-i castigam, ca sa mergem prin tara, odata pe luna, la intruniri SF, decat sa ne cumparam prin casa nu stiu ce chestie utila. Chestie utila pe care, noi, la acea vreme, il consideram „moft”.
Am avut noi si norocul (pe care atatia altii nu-l au!) sa am eu casa (case). Nu am avut deci, grija chiriei sau, si mai rau, a cumpararii unei case in rate pe 25-30 de ani! Fapt care ne-a dat libertatea de a folosi banii castigati, pentru plimbari, excursii, vizitat tari din Europa, (cu low cost si buget redus, dar am vizitat!), pentru a ne cumpara si up-data computere, laptop, telefoane, apatate de fotografiat.
Copii n-am facut! Eu aveam deja unul. (Si-acum, daca e sa fiu sincera pana la capat… daca nu ramaneam insarcinata in „epoca Ceausescu”, nici pe el nu l-as fi facut… Nu-mi plac copiii! Si puteti sa ma blamati cat vreti voi, pe chestia asta! Nu-mi plac, si basta! Si fi-miu stie asta, si nu ma condamna! Are 26 de ani, si nici el nu-si doreste copii.)
Revenind… Copii n-am facut. La inceputul casniciei, el isi dorea… si parca nu prea. (Recunosc, fara rusine si fara vreun moment ipocrit de culpabilizare, ca… am fost egoista. De fapt egoista am fost toata viata, si n-am de gand acum, la 45 de ani, sa fac pe mironosita, sa incerc sa imi torn cenusa-n cap, cu falsa ipocrizie sa incerc sa ma scuz in fata cuiva, sa-mi caut (si sa-mi gasesc) scuze. Sunt un monument de egoism! Recunosc! M-am pus, intotdeauna, pe MINE in primul plan! In primul rand MIE sa-mi fie bine! Da, MIE!
Pentru ca, daca MIE imi este bine, tuturor celor din jurul meu le va fi bine! Pentru ca, mie fiindu-mi bine, ma voi ocupa cu toata atentia, dragostea si puterea mea fizica si psihica, de asta! Ca si lor sa le fie bine, ca si mie!)
Deci copii nu i-am facut. Dealtfel… una dintre primele discutii de dupa ce m-a cerut de nevasta (si locuiam impreuna de 3 ani) a fost asta: „Nu (mai) vreau copii. Daca iti doresti copii, nu-s „aceea” eu!” Si raspunsul a fost: „OK!” Si n-am avut, si nici nu s-a mai pus vreodata aceasta problema pe tapet.
Si-am petrecut impreuna 17 ani buni. Chiar frumosi. Chiar veseli. Putine certuri, si alea pe fleacuri casnice. Cu multi prieteni in jur (poate prea multi, si poate prea des in jur.) Poate ca prezenta aproape nelipsita din jurul nostru, a prietenilor, ne-a facut sa nu ne dam seama ca noi, noi doi… ne-am instrainat unul de celalalt.
Ani si ani de zile, la noi in casa erau prietenii. De vineri si pana duminica, casa noastra era deschisa. Vreo 15 ani revelioane, zile de nastere sau de nume, paste, craciun, implinirea a nu stiu cate kile in plus sau in minus… erau sarbatorite la noi acasa. Numai ca… timpul a trecut… Rand pe rand… prietenii s-au insurat (sau au divortat), au facut copii, s-au imbolnavit, sau au plecat din tara… Si-au gasit alte prioritati, alte preocupari…
Si noi ne-am cam regasit cam singuri si… cam straini in aceeasi casa. Si am constatat ca… (E punctul MEU de vedere!) ne cam plictisim.
In fapt, aveam camere separate de vreo 10 ani (din cauza unui disconfort sonor, prea multi decibeli de la sforait, nu din alte cauze!). Si avea fiecare computerul lui, descoperisem ca putem comunica pe mess ceea ce nu puteam sa ne strigam din camera in camera, si el a descoperit filmele si serialele (le descoperise de mult, dar in ultima perioada devenise fan dedicat), iar eu am descoperit FB-ul. Eu i-am facut cont pe FB si, intr-un final, l-a prins si pe el. El a incercat sa ma prinda cu filmele si serialele lui, la unele m-a prins, la cele mai multe, nu.
Si uite-asa… (bine… au mai fost si alte chestii de ordin familial, care nu merita pomenite, pentru ca n-au relevanta aici) am devenit doi… buni colegi de apartament.
Pe urma… Eu am cunoscut un OM. Intai pe FB, apoi in viata reala. Si, la naiba! Ne-am gasit atatea lucruri comune! Atatea idei comune! Atatea lucruri de impartasit! De comunicat! De dezbatut! De contrat! De disecat! De comunicat! Luni de zile de stat de vorba, 10 ore pe zi…
In fine. Ce sa mai lungesc povestea? In august 2012 am hotarat, de comun acord cu el, Omul de pe FB, sa ramanem impreuna. La 43 de ani, am hotarat ca nu ma mai simteam confortabil in casnicia care nu mai era decat o fosta poveste frumoasa, trecuta acum.
Acum o luna am divortat amiabil de cel cu care am petrecut 17 ani buni. In toti acesti 17 ani nu ne-am injurat, nu ne-am batut, nu ne-am jignit. Divortul a fost o chestie formala, am plecat de-acolo la fel de prieteni cum am fost in toti cei 17 ani petrecuti, frumos, impreuna.

Ce-ar mai fi de spus? Putine, dar de bine! Fostul meu sot s-a logodit cu o femeie care, dupa cat imi dau eu seama de pe FB, pare o tipa foarte ok! Si, cu toata sinceritatea, le urez sa aiba viata frumoasa impreuna!
Eu? Pai peste trei zile plec la Timisoara, definitiv. Incep o viata noua, alaturi de omul care mi-a schimbat viata! Care m-a facut sa-mi schimb viata! Caruia EU INSAMI i-am schimbat viata! Incep o viata noua! Ca si el. Ca si celalalt. Ca si cealalta. Ca si…

Beeheeeee

Rezumatul „stirilor” de pe toate posturile de televiziune romanesti, azi, 13 aprilie: Beeeeheeeee!

Vaccinaţi dracului copiii!!!

Blogul Vindecătorului

Mai tare ca prefăcuţii mă enervează oamenii care se pricep la orice. Nu contează că e vorba de politică, de fotbal, de mecanică auto, de internet, de medicină, de agricultură. Nu! Ei se pricep. Şi emit nişte inepţii monstruoase. Mai periculos este faptul că de multe ori se găsesc prostani mai mari ca ei, care să-i asculte. Şi chiar să pună în practică teoriile lor de căcat. Şi mai periculoasă devine situaţia atunci când un aşa zis expert în unul din domeniile menţionate emite aceleaşi elucubraţii. Atunci să vezi apă la moară. Atunci să vezi cum li se umflă tuturor deşteptăciunea în capul ăla sec. Să vezi cu ce aroganţă îţi aruncă argumente de genul „am citit pe net” sau „a spus nu ştiu ce moş sau babă senilă la televizor”. Şi se aşteaptă ca tu să te raliezi la părerea lor. Şi atunci când nu o faci te cataloghează…

Vezi articol original 1.663 de cuvinte mai mult

Această intrare a fost publicată pe Aprilie 8, 2014. Un comentariu

Plecaţi naibii din ţară!

Blogul Vindecătorului

Sunt meserii extrem de grele pe lumea asta. Sunt meserii care necesită pregătire continuă, necesită sacrificiu, necesită mult altruism. Sunt meserii care îţi cer să-ţi depăşeşti limitele fizice şi mentale. Sunt meserii care îţi impun să li te dăruieşti total. Trup şi suflet. Sunt meserii pe care nu le poate practica oricine. Medicina e una dintre ele.

A fi medic nu e la îndemâna oricui. Spun asta pentru toţi cei care se grăbesc să judece personalul medical, se grăbesc să afirme că medicii sunt slab pregătiţi, se grăbesc să expună anumite teorii sau studii citite pe net, în baza cărora iau anumite decizii referitoare la acceptarea sau nu a unui act medical. Sunt curios dacă şi în domeniul aeronauticii se găsesc asemenea persoane, care învaţă să piloteze avioane de pe net. Nu am prieteni piloţi sau constructori de avioane, dar voi încerca să studiez fenomenul.

Sunt multe persoane care ar…

Vezi articol original 1.288 de cuvinte mai mult